PARTEA a II a
Mişcarea de avangardă (în toate variantele sale estetice : futurism, dadaism, constructivism, expresionism, cubism, suprarealism) se poate defini prin perspectiva a două ipostaze radicale: refuzul tradiţiei, ruptura cu trecutul şi, pe de altă parte, afirmarea unei ideologii a noului statuată pe o reconsiderare a Cuvântului şi, implicit, a literaturii.Cercetătorii modernităţii literare şi artistice au în comun definirea acesteia în funcţie de două coordonate: gustul prezentului, al actualuluişi exaltarea noului, atitudini susţinute printr-un gest revoluţionar iconoclast şi prin nonconformism. Or, toate aceste mari repere ale modernităţii pot fi recuperate în revolta şi „extremismul” manifestărilor avangardiste. O primă luare de poziţie este negaţia, însă este vorba de o absolutizare a demersului negativ, o radicalizare extremă a acestuia, ce duce până la negarea conceptului însuşi de literatură. Tradiţia devine imaginea unei realităţi artistice deja depăşite de viaţă. Astfel, refuzul tradiţiei înseamnă pentru revolta avangardistă ruptura necesară manifestării noului, depozitar al unei estetici a imperfecţiunii construită pe sensibilitatea individuală. Această stare de spirit este susţinută de o disponibilitate creatoare absolută. Estetic vorbind, scrierile avangardiste a căror textură decriptează impulsul programatic constitutiv sunt texte construite pe o tehnică a imaginii a cărei dimensiune-surpriză are menirea de “a-l şoca pe burghez”.Această atitudine de revoltă îşi găseşte explicaţia, din punct de vedere istoric, în climatul specific începutului de secol XX. Asistăm, astfel, la construirea unei noi civilizaţii marcate de prima conflagraţie mondială. Cei patru ani de război, la care se adaugă declinul unei civilizaţii într-o lume ce încearcă să se definească pe sine, toată această atmosferă de nesiguranţă generează o conştientizare acută şi exasperată a pierderilor, a precarităţii valorilor. S-a simţit nevoia recuperării prin artă a revoltei împotriva unei societăţi în descompunere, o artă care să dobândească puterea de a însufleţi masele, de a le pune în mişcare, care şi-a găsit expresia în expresioniste şi futuriste clădite pe fundamentele unei retorici a rupturii. Manifestul lui Felippo Tomaso Marinetti proclamă imperativul futurist al destrucţiei sintaxei, utilizarea substantivelor după hazardul naşterii lor, elogiul vitezei, al noului şi al neprevăzutului. [...]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu