ART of POP ART

Marilyn Monroe - Andy Warhol

„Revoluția Dada vrea ca toți să fim artiști”

Interviu cu Andrei Codrescu

a consemnat Andra ROTARU

Poet, romancier, eseist, scenarist şi traducător, Andrei Codrescu (n. 1946, Sibiu) a emigrat în 1966 în Statele Unite, unde în prezent este Distinguished Professor la Louisiana State University din Baton Rouge. Voce cunoscută şi apreciată la National Public Radio, Andrei Codrescu editează publicaţia online Exquisite corpse. A journal of books & ideas (www.corpse.org). În limba română i-au fost publicate mai multe cărţi, printre care: Domnul Teste în America şi alte momente realiste (1993), Dispariţia lui „Afară“. Un manifest al evadării (1995), Gaura din steag (1997), Contesa sîngeroasă (1997), Poezii alese (2000), Casanova în Boemia (2005), Miracolul şi catastrofa (2005), Era azi (2005), Scrisorile din New Orleans (2005), Wakefield (2006), Mesi@ (2006). La Editura Polirom i-a apărut o antologie de eseuri şi articole publicate iniţial în SUA: Noi n-avem bun-gust, noi sîntem artişti.Cum a luat naştere scenariul documentarului Road Scholar, în care apăreţi şi ca protagonist?Dintr-un mesaj telefonic: un producător de la televiziunea publică WNET din New York m-a chemat să-mi propună un documentar despre o călătorie cu maşina prin kitsch-urile Floridei. I-am zis: atunci de ce nu prin toată America? Şi cu lecţii de conducere, căci nu ştiam să conduc. După trei ani de tăcere m-a chemat înapoi şi-a zis OK.Pînă la urmă, n-am mai ajuns în Florida. Am schimbat itinerarul să treacă din New York la San Franciso, est-vest, pe drumul imigranţilor de două secole. Kitsch-ul de tip Florida-Disney nu mă interesa, era prea uşor de băşcălizat şi de ironizat. Aveam întrebări mai serioase despre America, despre diversitatea comunităţilor religioase, mici utopii, organizaţii în afara mainstream-ului familial şi kitschos. Filmul a fost realizat după căderea comunismului statal în Europa şi m-a interesat supravieţuirea comunismului la scară mică în America.Cît de lungă e calea de la poezie, eseu şi roman la scenariu?Nu-i cale lungă: tot vorbărie e, dar în public, fără note şi cu camera prezentă.Cît de birocrată şi competitivă doriţi să fie lumea „de dincolo“?Care dincolo? Al meu, al dvs.? Pentru mine dincolo înseamnă moartea şi-s sigur că nu există competiţie acolo, iar dacă există… Dumnezeu e sadic.Există vreo diferenţă din punctul de vedere al percepţiei morţii, în cultura americană şi în cea autohtonă?Probabil. În America am alungat moartea într-o zonă medicală, iar discuţia despre ea – în zona limbilor psihologice sau siropoase; nici în biserici nu se discută. Americanii nu cred în moarte: aşteaptă miracole de la medicină. În România cred că mai există rituri de trecere.Lipsa simţului practic nu pare a fi un dezavantaj în oraşele dvs. utopice. Putem vorbi de sinestezii arhitecturale şi culturale perfect valide şi complementare, fără măcar să deranjăm estetica?Oraşele mele utopice? Cum s-au utopizat? Eu trăiesc unde trăiesc cît pot de bine şi de practic; în romane transform ce nu-mi place în ce mi se pare interesant; acest proces se cheamă literatură. Sinteza, arhitectura, gogoaşe şi poveşti fac parte din bucătăria mea literară – iese tocană sau nu, dar estetica e numai în prezentare: farfurii frumoase, faţă de masă proaspătă, muzică bună, oaspeţi bineveniţi. Ce deranjează estetica? Un beţivan neinvitat? O catastrofă politică? Bănuiesc că te referi la faptul că locuiesc în oraşe diferite şi la ţară, şi că scriu unde pot – bon, aşa fac, dar cum se vede, nu-i treaba mea.„Este un fel de combinaţie ciudată de Paris şi de Mexic aztec. Printre clădirile plasate alandala se află spaţii rituale: fîntîni, scene şi altare, iar forţa lipsei totale de simţ practic străluceşte deasupra întregului oraş utopic precum luna plină“ – scrieţi în romanul Wakefield. Dacă, de exemplu, Oraşul Femeilor ar exista, aţi rezista să trăiţi permanent acolo, în viaţa reală?Realmente trăiesc în oraşul femeilor – de cînd m-am născut. Pe tata nu l-am cunoscut, iar bărbaţii mă plictisesc rapid. Înţeleg acum ce spui despre Wakefield: acest personaj caută într-adevăr un oraş (sau un context) construit din fragmente rituale de plăcere şi memorie, un spaţiu utopic. Sînt şi eu, ca Wakefield, atras de acest spaţiu, dar eu l-am găsit paradoxal la ţară, în sălbăticie, unde trăiesc acum parte din an.Am încercat un pic de „piedaterrologie“, dar nu mi-a reuşit.E mai plăcut să ai permanent o cameră unde-ţi place să te duci, decît să stai la hotel. E mai practic. Cum spune Frank O’Hara: „Grace to be born / and live as variously as possible“. Varietatea e vitamină.„Viu şi picant uman“Sînteţi în turneu, lansîndu-vă ultima carte apărută: The Posthuman Dada Guide: Tzara & Lenin Playing Chess. Cum este receptată pînă acum? Ce itinerariu urmaţi şi cînd să aşteptăm o lansare şi în România?Acum sînt în Seattle, în drum către San Francisco; de acolo mă duc la Los Angeles, San Diego, Portland, mă întorc două zile la New Orleans, plec din nou la New York, Boston şi Princeton, şi ajung în sfîrşit pe 9 iunie la Zürich, în Elveţia, unde lansez cartea la Muzeul (!) Cabaret Voltaire, Spiegelgasse nr. 1, un sfîrşit simbolic pentru turneu. Cartea a fost bine receptată ca un ghid Dada pentru criza actuală şi un îndemn la joc într-o lume prea gravă şi deprimată. În România traducerea Ioanei Avădani va apărea la Editura Curtea Veche în toamnă.Jocul de şah din Zürich dintre Tzara şi Lenin este practic unul între Dada şi comunism. Jocul dintre artă şi ideologie are învinşi? Care e rolul spectatorilor, dacă ei există?Pînă cînd a căzut URSS în 1991, leninismul juca bine; după 1991 e clar că a învins Dada. Nu există spectatori nici pentru unul, nici pentru altul: revoluţia Dada vrea ca toţi să fim artişti, din plăcere; revoluţia comunistă ne-a silit pe toţi să participăm prin trudă cu ajutorul terorii.Cum aţi defini post-umanitatea? Cît depinde ea de mediul artificial şi cît mai depinde de fiinţa vie şi naturală?Dacă eşti 40% electronic, cu fire care-ţi ies din buzunare şi cap şi foloseşti acest mediu electronic pe care-l folosim noi, eşti post-uman. Dacă ai timp să te săruţi cu un străin într-o cafenea, într-o ţară a cărei limbă n-o vorbeşti, eşti viu şi picant uman.Dacă fiinţa umană şi-a tehnologizat şi modelat raţiunea, ce părere aveţi despre simţurile ei muzicale, de exemplu?Muzica şi matematica sînt acelaşi lucru, dar e ceva în plus în muzică ca şi în poezie, ceva uman şi preţios care trebuie respectat şi cultivat, chiar dacă nu avem nici o idee ce este.Aţi scris poemul „A song for Average Joe“ împreună cu soţia dvs. Alice, în urmă cu zeci de ani. Expunînd amintirea într-un mod poetic şi altora, putem spune că memoria privată circulă, iar exterioritatea ei tot la sursă trebuie căutată?Memoria circulă cînd e aţîţată de vreo madelenă sau o întrebare, dar sursa e problema istoricilor. Majoritatea detaliilor rămîn nedescrise şi private. Cînd eşti fericit şi scrii ceva cu cineva, trăieşti momentul – ce iese e o dovadă a momentului. Mai tîrziu, totul e exegeză – din nou, nu-i treaba mea.Mai este puţin timp şi vine luna iulie, „cea mai nasoală lună pentru relaţii“. Să urmăm sfatul lui Frank Sinatra sau să dormim toată luna iulie?În iulie să veniţi la New Orleans şi să asudaţi cum trebuie: eu predau două cursuri la NOSI (New Orleans School for the Imagination): „Sweat Management for Beginners“ şi „Sweat Management Advanced“. După aceste cursuri, o să înotaţi în efluviile proprii şi o să perfectaţi arta de a ghida fiecare picătură de sudoare unde vă face cea mai multă plăcere. Ruxandra Cesereanu, care ne-a vizitat în New Orleans în aprilie 2009, vrea să organizeze un Festival al Delirului în iulie, în New Orleans. Veniţi toţi, sper. Cursurile mele-s gratis şi vă pregătesc pentru cuptorul inevitabil. a consemnat Andra ROTARU

SURSA: Dilema Veche, Nr. 272 / 30 aprilie - 6 mai 2009

AVANGARDA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE FRONDĂ ŞI CANONIZARE - Raluca LUPU-ONEŢ

PARTEA a II a

Mişcarea de avangardă (în toate variantele sale estetice : futurism, dadaism, constructivism, expresionism, cubism, suprarealism) se poate defini prin perspectiva a două ipostaze radicale: refuzul tradiţiei, ruptura cu trecutul şi, pe de altă parte, afirmarea unei ideologii a noului statuată pe o reconsiderare a Cuvântului şi, implicit, a literaturii.Cercetătorii modernităţii literare şi artistice au în comun definirea acesteia în funcţie de două coordonate: gustul prezentului, al actualuluişi exaltarea noului, atitudini susţinute printr-un gest revoluţionar iconoclast şi prin nonconformism. Or, toate aceste mari repere ale modernităţii pot fi recuperate în revolta şi „extremismul” manifestărilor avangardiste. O primă luare de poziţie este negaţia, însă este vorba de o absolutizare a demersului negativ, o radicalizare extremă a acestuia, ce duce până la negarea conceptului însuşi de literatură. Tradiţia devine imaginea unei realităţi artistice deja depăşite de viaţă. Astfel, refuzul tradiţiei înseamnă pentru revolta avangardistă ruptura necesară manifestării noului, depozitar al unei estetici a imperfecţiunii construită pe sensibilitatea individuală. Această stare de spirit este susţinută de o disponibilitate creatoare absolută. Estetic vorbind, scrierile avangardiste a căror textură decriptează impulsul programatic constitutiv sunt texte construite pe o tehnică a imaginii a cărei dimensiune-surpriză are menirea de “a-l şoca pe burghez”.Această atitudine de revoltă îşi găseşte explicaţia, din punct de vedere istoric, în climatul specific începutului de secol XX. Asistăm, astfel, la construirea unei noi civilizaţii marcate de prima conflagraţie mondială. Cei patru ani de război, la care se adaugă declinul unei civilizaţii într-o lume ce încearcă să se definească pe sine, toată această atmosferă de nesiguranţă generează o conştientizare acută şi exasperată a pierderilor, a precarităţii valorilor. S-a simţit nevoia recuperării prin artă a revoltei împotriva unei societăţi în descompunere, o artă care să dobândească puterea de a însufleţi masele, de a le pune în mişcare, care şi-a găsit expresia în expresioniste şi futuriste clădite pe fundamentele unei retorici a rupturii. Manifestul lui Felippo Tomaso Marinetti proclamă imperativul futurist al destrucţiei sintaxei, utilizarea substantivelor după hazardul naşterii lor, elogiul vitezei, al noului şi al neprevăzutului. [...]

AVANGARDA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE FRONDĂ ŞI CANONIZARE - Raluca LUPU-ONEŢ

PARTEA I

Avangarda: încercare de definiţieA defini avangarda, a o reduce la limitele impuse de o definiţie înseamnă a alege o coordonată opusă în totalitate demersului specific acestei mişcări: distrugerea convenţiei, abolirea literaturii ca produs social, a literaturii ca instituţie. Însă, în ipostaza noastră de cititori, primul gest ce ne animă este acela al interpretării; este vorba, aşadar, de a înţelege, de a descifra, de a “supune” textul literar propriei noastre comprehensiuni. De aceea, a vorbi despre avangardă presupune – volens nolens– a o “încadra”. Cititorul face întotdeauna o alegere, alegere de definiţie sau de tendinţă care în lucrarea de faţă trimite la ceea ce scria Ion Pop în cartea sa Avangarda în literatura română: “Radicală punere în chestiune a tuturor valorilor tradiţionale şi afirmare nu mai puţin apăsată a necesităţii înnoirii creaţiei, mişcarea de avangardă are nevoie mai mult decât oricare alta de fraze programatice, de argumente, de justificări, de proclamarea cu voce tare a propriilor principii. Nicicând înainte conştiinţa autoreflexivă a literaturii n-a mai fost atât de marcată, interesată de dinamica propriei geneze, de posibilele pericole ale împotmolirii în formule şi convenţii, de subtila chimie a cuvintelor. Exacerbare, deci, a conştiinţei convenţiei, exaltare pe de altă parte a voinţei transformatoare”. Antiliteraritatea” avangardei vizează în mod esenţial tendinţa “periculoasă” manifestată într-o literatură ce risca să se “împotmolească” într-un circuit convenţional, într-un sistem instituţional. Idealul avangardist, după spusele lui Paul Nougé, este acela de “a nu face operă”, refuzul operei semnificând refuzul aderării la convenţional. E, de altfel, aproape un loc comun punerea în lumină a acestei dimensiuni, să-i spunem, manifeste, programatice a avangardei, situaţie, în fond, explicabilă prin faptul – esenţial şi decisiv – că avangarda se defineşte drept luare de poziţie, atitudine iconoclastă, revoluţi absolută.Avangarda înseamnă “revoluţie” prin faptul că această mişcare vrea să răstoarne valorile, vrea să redescopere lumea şi, mai ales, să re-dimensioneze ideea de literatură, de artă în general, refuzând clişeul, convenţia, instituţia. Avangarda se manifestă în toate domeniile ca refuz al refuzului, contradicţie, deschidere, dar şi spirit exclusiv, dinamism; ea este în mod cert însăşi imaginea unei lumi în starea ei de “mal d’être”, individualizându-se prin permanenta manifestare a voinţei de depăşire niciodată ajunsă la coagulare.

Continuing DaDa - POP ART

Pop Art is a movement that began in Germany in the 1950s, but had its most famous practitioners--at least in this country--in Andy Warhol and Roy Lichtenstein. Both used ads and comics for inspiration; the latter is most famous for his work mimicking comic books beginning in 1961. Of course, Bizet borrowed folk tunes in composing Carmen. Greek statues exist mainly because of Roman copies. Renaissance means “rebirth;” fifteenth century art and architecture copied from the past
Not all artists appreciated the fact that Lichtenstein copied their work, despite the fact that comic book artists had been doing it for years, the least talented ones lifting the work of better-paid strip artists like Milton Caniff, Alex Raymond and Hal Foster. (In the comic book world, copying another’s art was called either a “swipe” or an “homage,” depending on intent.) Comic book artists may have resented the fact that while they got $50 a page for their work, Lichtenstein was commanding gallery prices of $50,000 for his--and had the wherewithal to hire as many as five assistants at one time! Lichtenstein mostly abandoned comic books as a source for inspiration after 1964, but returned to comic motifs toward the end of his career in the 1990s. (I suspect this reflected the prices that "comic book" paintings commanded relative to other paintings he did during the interim.)
Warhol and Lichtenstein both saw the day when artists stole their styles back. Lichtenstein’s broad lines and “Ben Day” dots can be seen frequently in ads and on magazine covers today. In this case, art continues to imitate art. If Lichtenstein were still alive today, he couldn't get too mad about my swiping his style for many of my paintings. Roy, consider it an homage.

Cântec dada - TRISTAN TZARA

1

cântul unui dadaist
care-avea dada de dor
istovea al său motor
care-avea dada de dor
ascensoru-urca un rege
liber greu lin ca fantoma
braţul drept i-l rupse-n lege
l-a trimis papei la roma
astea fiindcă se-nţelege
amintitul ascensor
nu avea dada de dor
mâncaţi caramea
spălaţi-vă mintea şchioapătă
dadadadabeţi apă.

2

cântul unui dadaist
nici prea vesel nici prea trist
ce iubea o biciclistă
nici prea veselă nici tristă
dar soţul de noul anş
tia tot şi într-o criză
le-a trimis la vatican
trupurile-n trei valize
nici amantn
ici ciclistă
nu mai fură
cu-o figură
nici prea veselă nici tristă
mâncaţi creieri buni cu ceapă
spălaţi-vă soldatu-n cişmea
dada
dada
beţi apă


3

cântul unui dadaist
ce era dada de dor
ce era deci dadaist
ca toţi dadaii de dor
un şarpe purta eşarpe
el închise brusc supapa
şi-n eşarpe-n piei de şarpe
merse-a-mbrăţişa pe papa
e mişcător
burtă-n flori
nu mai fu-n dada cu dorb
eţi apă de la rândunel
spălaţi-vă-acadelele-n cişmea
dada
dada
mâncaţi viţel.

Manifest DaDa

DADA - abolition of logic, dance of those who are incapable of creation.

DADA - the abolition of memory.

DADA - to strip one's church of every useless and unwieldy accessory; to spew out like a luminous cascade any offensive or loving thought or to cherish it - with the lively satisfaction that it's all precisely the same thing.